Mi s-a întâmplat de multe ori să mă întreb: eu cum aș fi procedat dacă aș fi fost pusă în situația asta sau cealaltă? Cum aș fi reacționat? Ce soluție aș fi găsit? Cum aș fi rezolvat problemele pe care alții ajung să le rezolve în moduri în care, vorba basmului, nici cu gândul nu gândești? De multe ori, toate aceste întrebări se dovedesc, până la urmă retorice, pentru că situațiile care le-au generat m-au ocolit întotdeauna, soarta mea fiind una mult mai blândă și mai banală, deși, dacă este să mă gândesc mai bine, numai o singură confruntare cu instituțiile de stat românești poate fi generatoarea unor situații neprevăzute din care, dacă ieși teafăr, te poți considera, cu adevărat, un erou.
Mă rog, asta a vrut să fie o glumă nevinovată de om trecut prin multe furci caudine și nevoit să înfrunte multe lucruri necunoscute ale banalului cotidian care, uneori, s-au încadrat de minune în celebrul dicton: viața bate filmul.
Și dacă tot am adus vorba de film și de necunoscut, nu pot alunga provocarea pe care mi-a generat-o, de curând, scenariul ultimului film science-fiction „Primul Contact” , în engleză „Arrival”, lansat în cinema pe 11 noiembrie 2016, a cărui protagonistă este actrița americană Amy Adams, pusă în pielea unei profesoare de lingvistică, dr. Louise Banks, pe care armata americană o solicită să descifreze limbajul unei specii extraterestre sosite pe pământ, a cărei formă de comunicare este pe cât de complexă, pe atât de bizară, tocmai pentru că pare să se încadreze într-un șablon aflat dincolo de orice lege a fizicii terestre.
Să fiu sinceră, protagonista are, de-a dreptul, un rol mesianic, în capacitatea ei de a stabili un canal de comunicare cu extratereștrii aflându-se, până la urmă, soarta întregii omeniri. Sincer nu m-aș simți confortabil să fiu în pielea ei. Pe mine una, nu m-ar ține resorturile psihice, în primul rând, și apoi cele de altă natură.
Cu toate acestea, nu-mi pot reprima impulsul de a-mi imagina cum aș reacționa eu să fiu pusă într-o situație similară? Cum ar fi să fiu eu în fața marelui necunoscut? Cum m-aș simți?
Punându-mi toate aceste întrebări, îmi dau seama că este foarte greu să vorbești despre ceva ce nu ai experimentat. Totuși, aș putea să mă gândesc că am citit o sumedie de lucruri despre situații asemănătoare care s-au petrecut aievea în istoria omenirii la care pot să mă raportez, chiar dacă nu a fost vorba despre întâlniri cu extratereștrii, ci întâlniri între civilizații diferite care au avut parte, în egală măsură, de experimentarea necunoscutului. Când spun toate acestea, nu mă gândesc, de exemplu, mai departe de primul contact al lui Cristofor Columb cu primele populații americane sau al lui James Cook cu aborigenii din Australia. Oare pentru acele populații băștinașe europenii ajunși pe pământurile lor nu au fost văzuți inițial tot ca niște extratereștri sau ca niște zei veniți să le hotărască soarta?
Cred că privit la o altă scară, ceea ce se întâmplă în filmul Primul contact este o transpunere modernă a ceea ce s-a întâmplat și în epoca cuceririi Americii sau a altor teritorii necunoscute celei mai avansate civilizații din acele vremuri.
Istoria a demonstrat că, în majoritatea cazurilor, aceste civilizații mai avansate s-au impus. Și dacă nu au reușit prin superioritatea tehnologiei la care ajunseseră, aceste civilizații nu s-au abținut în a folosi forța, trezindu-și instinctele ancestrale de cotropitori.
Însă mie mi-ar plăcea să cred că în univers există ființe superioare care ar intra în contact cu omenirea nu pentru a o cuceri, ci pentru a o cunoaște. Mi-ar plăcea să cred că undeva, printre stele, există și entități doar curioase și nu numai cotropitoare, că se pot crea legături și printr-o comunicare pașnică, că în universul acesta infinit există loc pentru toți și că fiecare părticică din el este o creație unică demnă de a fi explorată și nu exploatată.
Mă gândesc cum tot istoria a demonstrat că nu numai prin război s-au cucerit civilizații, că iubirea poate fi o armă mult mai redutabilă. În fond, Iisus Hristos cum a reușit să cucerească popoare întregi și să fie atât de prezent și astăzi în inimile atâtor oameni, dacă nu prin puterea iubirii? De aceea, și eu, în fața necunoscutului, nu aș putea interacționa decât prin intermediul resorturilor iubirii, pentru că eu cred în ceea ce vrea să însemne zicala: ce semeni, aceea aduni. În fața necunoscutului nu poți acționa decât cu spiritul de explorator al unui copil care abia cunoaște viața, cu inocență și curiozitate. În fața necunoscutului suntem toți mici și speriați, iar acolo unde există frica se naște tensiunea, apoi conflictul, iar asta nu este rețeta unei comunicări adevărate. De aceea, în fața necunoscutului frica trebuie scoasă din ecuație. Din frica de necunoscut s-au născut nenumărate războaie, din frică s-a hrănit de nenumărate ori ura, din frică s-a născut suferința.
Întâlnirea cu necunoscutul presupune să ai curaj, să ai încredere în tine și în forțele tale. Iar dacă necunoscutul pare să ascundă forțe dincolo de puterea ta, cea mai bună armă nu poate fi decât iubirea tradusă prin deschidere, prietenie, sprijin, înțelegere, sacrificiu. Iar dacă ne gândim că Dumnezeu nu ne-a creat numai pe noi, ci tot ceea ce cuprinde universul tot, necunoscutul nu are cum să nu fie sensibil la ceea ce stă la baza întregii creații: iubirea!
(acest text a fost scris pentru a participa la Concursul SuperBlog 2016)
Comentarii
Trimiteți un comentariu