Lacrimi și mere

Vreau să dau mai departe acest articol, Scoala te face om, nu somnu', pentru ca m-a emotionat si

pentru ca mi-a adus aminte de primul meu an in invatamant, dupa ce am terminat facultatea si m-am tiitularizat ca profesor de limba romana la Scoala generala nr. 1 "Lascar Catargiu" din Targu Bujor (Galati). Visurile mele erau mari atunci. Dupa toti cei 4 ani de facultate onorati cu prezenta aproape nezdruncinata, ma vedeam profesorul care muta muntii si face din orele sale ceea ce n-a vazut nici Parisul. Ajunsa intre dealurile Covurluiului, elanul mi s-a mai stins. Am gasit un sat cu pretentii de oras, iar scoala, a carei cladire se confunda cu istoria primei scoli inaltate in mica localitate, aduna aproape toti copiii din mahalaua tiganeasca. Vai de capul si de sufletul meu! Mi-am inceput, fireste, cariera de dascal, sub influenta tuturor prejudecatilor adunate de-a lungul intregii mele vieti de pana atunci despre tigani. Dupa prima zi de scoala, m-am trantit seara in pat, si am plans amarnic cu nasul infundat in perna. Simteam un melanj de emotii contradictorii: pe de o parte, retinerea mea fata de tagma tiganeasca, pe de alta parte, mila si atractia care aparuse pentru acei copii care, cum m-au vazut in acea dimineata, nu stiau cum sa-mi mai atraga atentia, cum sa ma mai complimenteze si cum sa ma mai atinga pentru a-si exprima admiratia. Dupa nici cateva zile, am inceput sa ma atasez de ei, sa ii cunosc si sa ii inteleg. Dar a fost greu, mai ales ca la clasa a V-a, trebuia sa fac, cu majoritatea, din nou, alfabetul. Pe langa asta, inainte de ora propriu-zisa, trebuia sa facem cateva minute de igiena personala pentru ca multi veneau nespalati, iar unii miroseau chiar a grajd. Dar erau atat de fericiti mereu, o fericire molipsitoare. Ma mai suparam pe ei, ii mai mustram. Il aveam pe Toader pentru care stabilisem un regim special. Toader confunda in mod grav literele intre ele, o forma clara de dislexie de care nimeni nu se ocupase pana atunci. Trebuia sa il scot cumva la lumina, iar lui nu-i placea atentia asta speciala. Voia sa stea in banca, iar eu il scoteam la tabla. La un moment dat m-a amenintat ca daca nu-l las in pace o sa manance creta si am sa vad eu de la maica-sa ce-am sa patesc. Parca o vedeam pe piranda venind cu mainele in solduri, suduind si mascarindu-ma de n-as fi reusit sa ma mai curat de blestemele ei nici dupa o mie de descantece. Dar nu a venit nimeni, dimpotriva, la sedintele cu parintii, am avut parte intotdeauna de toata intelegerea si sustinerea: "dar mai da-ti-le si cate una, doamna profesoara, sa le intre cartea asta in cap. N-a murit nimeni de la o palma!" Ce sa bati la ei, Doamne fereste! Nu erau ei destul de batuti de soarta?! Pana la sfarsitul anului scolar, toate mentalitatile vechi s-au dus, s-au evaporat. Vara, inainte de inchiderea anului, primeam de la ei, in fiecare zi, flori si mere, Doamne, niste mere mari, frumoase, dulci si zemoase de mi se umple si acum gura de pofta gandindu-ma la ele. Azi asa, maine tot asa, la un moment dat ii intreb: "mai, copii, mai, dar de unde luati voi florile si merele astea. Sa nu-mi spuneti ca le furati de prin curtile oamenilor ca nu stiu ce va fac!" "Vai, doamna", raspundeau ei, "cum sa furam! Sunt din cimitir... pentru dumneavoastra!"