O poftă de mâncare cât China

Am descoperit mâncarea chinezească târziu, abia când m-am mutat  în marele oraș din orășelul meu de provincie dedicat până la venerare unei gastronomii balcanice bine înrădăcinate în conștiința colectivă. Am cunoscut-o timid, cu unele reticențe, deschiderea mea la nou fiind destul de anemică nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, ci, mai degrabă, din cauza firii mele conservatoare și interogative cu care m-am născut. Însă, după ce am trecut prin tot curcubeul ei de mirosuri și gusturi, greu mai este acum să mă mai țin departe de aburii acestui fel de mâncare care simt că abia mă așteaptă să îmi spună o poveste.
Când am ajuns în București, am locuit o vreme într-o cameră de cămin studențesc pe care o ocupa de câțiva ani soțul meu ca proaspăt doctorand. Până să mă mut cu el, s-a descurcat cu mâncarea cum a putut mai bine și, de câte ori îl întrebam, la telefon, dacă nu cumva vrea să îi trimit de la noi, de acasă, niște sărmăluțe, ardei umpluți sau vreo ciorbiță de perișoare, mă refuza cu vehemență. Invoca mereu spiritul descurcărețului pe care tare greu îmi era să îl recunosc. Deși blestemam zilele care ne-au fost date să fim despărțiți din cauza mutării lui în marele oraș de dragul studiilor, ajunsesem să mulțumesc totuși cerului pentru că devenise atât de responsabil și de independent.

Numai că ce să vezi? După ce m-am mutat și eu și m-am instalat bine-mersi în camera lui de cămin, nu a trecut mult și am descoperit secretul refuzului atât de categoric de a mai primi mâncare de acasă. Apucându-mă să fac curat și ordine prin cameră, pentru a-mi face și eu loc printre lucrurile lui, deschid un raft de la comoda pe care stătea televizorul și din el se revarsă, deodată, o mulțime de bețișoare, șervețele, pachețele cu sare și piper, pliante pe care scria mare, de-o șchioapă, WuXing.

Aha, mi-am zis eu, din ăștia îmi ești tu! Se pare că WuXing știe ce nu știe nevasta!

Am sucit și am tot învârtit bețișoarele acelea. Știam la ce folosesc, dar nu înțelegeam cum pot fi ținute pentru a mânca cu ele. Și, deși eram cumva supărată pe descoperirea făcută, curiozitatea m-a îndemnat totuși să citesc pliantele acelea și să mă familiarizez puțin cu meniul acestui restaurant chinezesc. Ce mai țin minte din întâmplarea aceasta este că, până la urmă, m-am amuzat teribil când am descoperit câtă poezie și farmec se ascund în denumirile felurilor de mâncare absolut noi pentru mine: furnici în copaci, salată cu urechi de lemn, pachețele de primăvară sau flori de piatră. Să spun drept, deși încă nu știam despre ce era vorba, mă cuceriseră cumva mâncărurile acestea numai din numele lor fistichii.

Cel mai mult cred că m-am amuzat când am citit despre salata cu urechi de lemn. Cum adică? Există salată care să aibă urechi? Și de lemn pe deasupra?! Imediat mi-am adus aminte de un coleg de școală generală, pe care ăi mai răi din clasă îl și porecliseră Urechi-de-Lemn pentru că era clăpăug și tare nătâng!

 

sursa:  wuxing.ro





Acum, văzând că exista și o salată cu porecla lui, mai, mai să mă copleșească mila, nu alta. Săracul băiat! Parcă mi-l și închipuiam cu fățuca lui nevinovată pe post de castronel în care tronează într-o învălmășeală veselă de culori și arome ardeiul gras, castraveții, usturoiul, uleiul de susan, sarea, condimentele orientale și, mai presus de toate, urechile de lemn, despre care am aflat, mai târziu, cu umilă căință față de colegul meu, că sunt doar niște ciuperci nevinovate de culoare brun-roșcată, în formă de urechi, care cresc pe scoarța arborelui de soc și care, deși aproape că nu au gust și nici miros, sunt folosite de chinezi pentru a da culoare mâncării și o notă crocantă, la care se adaugă o sumedenie de alte proprietăți benefice sănătății despre care Urechi-de-Lemn al meu ar fi fost tare mândru să fi știut atunci, pentru a avea cu ce combate avalanșa de persiflări zilnice.

Astăzi, pentru mine un lucru este cert: Urechi-de-Lemn a ajuns, în cele din urmă, un IT-ist extrem de bun. Atât de bun, încât, acum, de dimineață până seară, se bucură de viața lui din Silicon Valley. Poate că porecla i-a fost, până la urmă, de bun augur, dacă este să te gândești că urechile acestea de lemn sunt binecunoscute în gastronomie pentru stimularea emoțiilor pozitive și de reducere a sentimentului de singurătate și nesiguranță.

Ce să zic, în final, mi-a trecut supărarea și, ca să mă convingă de magia mâncării chinezești căreia nu i-a putut rezista, recunoscându-și, fără mari păreri de rău, infidelitatea constantă față de mâncarea de acasă, soțul m-a invitat în oraș la restaurantul WuXing unde am asistat la o adevărată lecție de jonglerie cu ustensilele aflate la îndemâna bucătarului. Și sunt sigură că pe lângă toate acestea, în bucătărie exista și o carte de vrăji, altfel nu-mi pot explica multitudinea de arome care mi-au invadat limba și nările, încât șapte guri de-aș fi avut, tot nu m-aș fi săturat.

Mai târziu, când a crescut copilul nostru mai mare, aproape că ne-am făcut un ritual din a mânca la WuXing și, deși cel mic este extrem de mofturos, după ce a descoperit spaghetele prăjite cu pui, cărora lui tare mult îi place să le spună paste de sticlă, a devenit un fan înrăit al mâncării chinezești, în asemenea hal, încât atunci când mergem la mall, după cumpărături foarte punctuale, bate mai abitir din picior să mănânce o porție de spaghete prăjite cu pui decât să îi cumpăr vreo jucărie, zău!

 

sursa: wuxing.ro



Ce să însemne asta? Poate doar că mâncarea bună creează dependență, zic eu! La drept vorbind, când ai un copil mofturos și începi să îi spui o poveste despre furnici în copaci sau salate cu urechi de lemn care abia așteaptă să fie devorate de un căpcăun mic și știrb ca să capete puteri de Făt-Frumos, sigur îți este dat să auzi un strigăt de războinic neînfricat care cere cu vehemență încă o porție! Asta zic și eu o poftă de mâncare mare cât China!

https://www.facebook.com/anamaria.nisioiu

(acest text a fost scris pentru a participa la Concursul SuperBlog 2016)